vineri, 5 mai 2017

Învăţarea şi exersarea diverselor tipuri de discurs oral prevăzute de programa şcolară (aplicație pe interviu)

Prof. Anda LAZAR,
Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

1. Definiție; trăsături și funcții specifice:
Conform DEX, interviul reprezintă o „1) Convorbire în decursul căreia un jurnalist pune întrebări unei persoane asupra unui subiect cu intenția de a publica în presă sau de a difuza la radio, televiziune această convorbire. 2) Textul unei astfel de convorbiri (publicat în presă sau difuzat la radio, televiziune). /<engl., fr. Interview”.
Acesta este o specie jurnalistică de mare impact în practica de zi cu zi, conturând modele de raportare la societate și la realitatea imediată, fiind, în practica didactică, un aspect care trebuie învățat și exersat în cadrul orelor de limbă și comunicare.

2. Elaborarea unui interviu:
Demersului jurnalistic care trebuie urmat în cadrul învățării și aprofundării interviului, validat de practica ziaristică, impune în conturarea acestuia etapele:
a) alegerea temei și a interlocutorului;
b) documentarea;
c) pregătirea întrebărilor;
d) realizarea;
e) redactarea.
Respectarea etapelor de elaborare asigură, din punct de vedere tehnic, așezarea acestuia în parametri normali.
Întrebările într-un interviu trebuie:
- să nu se refere la domenii cunoscute ziaristului.
- să nu aibă caracter general.
- să nu fie puse mai multe deodată.
- să nu fie lungi.
- să nu fie directe.
- să nu sugereze răspunsul.
- să nu fie ipotetice, etc.
Intervievarea propriu-zisă urmează două tehnici generale:
- prima reprezintă lipsa preliminară de întrebări şi a planului de dezvoltare al interviului, pregătit dinainte. Tehnica este proprie interviului care urmăreşte obţinerea de informaţii. - cea de a doua (sau tehnica înlănţuirilor logice) constă în lansarea unor întrebări bine documentate, care vor fi completate în timpul discuţiei cu alte întrebări, adaptate la mersul dialogului, la conţinutul şi calitatea răspunsurilor date de intervievat. Această tehnică este folosită mai ales în interviurile care urmăresc obţinerea de opinii.
Există cinci modalităţi de abordare a subiectului în discuţie:
- interviul-pâlnie (plecând de la general înspre particular):
- interviul-pâlnie inversată (dezvoltându-se de la particular înspre general);
- interviul cu ordine mascată (în care ziaristul folosește întrebări la care interlocutorul său poate răspunde ușor, pentru a ținti apoi întrebările mai dificile și răspunsurile aferente, de care este cu adevărat interesat);
- interviul de tip liber (în care întrebările sunt condiţionate de conţinutul şi logica răspunsurilor date).

3. Tipuri de interviu
Școala jurnalistică franceză inventariază cinci posibile tipuri:
- interviul-relatare, interviul-mărturisire, interviul de opinie, interviul de analiză şi interviul-portret.
Școala jurnalistică americană adaugă tipurile de interviuri:
- explicative, justificative, directive, ipotetice, alternative şi coordonative
Școala jurnalistică românească, pentru clasificarea de tip intern a interviului, propune dihotomia:
- scopului şi a specificului implicării jurnalistului la interviu.
În funcţie de scopul urmărit, principalele tipuri de interviu practicate sunt:
a) interviul informativ - realizat din obligaţia jurnalistului de a prezenta publicului său informaţii legate de un eveniment de actualitate, acesta achiziţionând, în principal, fapte. Acest interviu răspunde întrebărilor: Cine? Ce? Când? Unde?.
b) interviul de opinie - adună opinii, aprecieri legate de diferite subiecte, puncte de vedere ale intervievatului, fiind interviul judecăţilor de valoare.
Acesta răspunde, cu precădere, întrebărilor: Cum? şi De ce?.
În cazul acestui tip de interviu, orice opinie are drept de existenţă, dar nu orice opinie are dreptul să fie mediatizată.
c) interviul-portret – este explicit formativ și propune publicului modele de comportament în mediul social, prezentând publicului personalităţi exemplare, gânduri, fapte, stări de spirit.
În funcţie de specificul participării ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate sunt:
a) interviul propriu-zis, în care rolul ziaristul pune întrebările de care publicul său este interesat (cum ar fi prezentarea datelor exacte ale unui eveniment semnificativ din viața socială, etc.)
b) convorbirea, în care, pe lângă întrebările adresate conlocutorului , ziaristul se implică într-un schimb de idei cu invitatul său, prezentând argumente pro sau contra sau care aduc completări afirmaţiilor prezentate.
c) interviul-colectiv (sau masa rotundă), în care ziaristul are ca și invitați doi sau mai mulţi conlocutori, pentru a putea clarifica, din unghiuri de vedere diferite, un subiect actual.
Clasificările interne ale interviului au, în primul rând, caracteristici didactice, deoarece, în practica de presă efectivă, un interviu reuşit îmbină, în proporţii diferite, mai multe tipuri de interviu.

4. Relaţia ziarist - intervievat
Aceasta este urmărită din cel puţin trei puncte de vedere.
Primul ar fi cel al comportamentului, al relaţiei din timpul interviului. Faţă de invitatul la dialog, ziaristul trebuie să fie ca și un amfitrion.
In cea de a doua perspectivă a acestei relaţii binom ziarist-interviu este suspus spre analiza codul deontologic jurnalistic. Ziaristul se identifică cu publicul său şi îşi asumă interesele sale, privindu-și interlocutorul ca pe o sursă de informaţie. Un aspect esențial, care este legat tot de deontologia profesională jurnalistica, este evitarea punerii de întrebări-capcană și realizarea citarii cu extrema acurateţe a celor spuse de interlocutor.
A treia perspectivă de considerare a relației ziarist-intervievat este cea a eficienţei, ea măsurându-se în cantitatea şi calitatea informaţiei obţinute de ziarist de la invitatul său.
Preocuparea jurnalistului trebuie să fie valorificarea interlocutorului, în numele publicului. Interlocutorul nu trebuie întrerupt la fiecare pas, ci trebuie lăsat să își prezinte punctele de vedere, dar ziaristul trebuie să fie cel care controlează dialogul, nelăsându-şi conlocutorul să se abată de la subiectul interviului. De asemenea, jurnalistul trebuie să fie atent la forma pe care o va lua discursul invitatului său, având grija de modul in care acesta va fi redactat.

5. Concluzii:
Demersul jurnalistic didactic, prezentat în cadrul acestei abordări, reprezintă o taxonomie utilă în abordarea orelor de limbă și comunicare consacrate învățării și exersării interviului, acesta reprezentând o strategie eficientă de îndrumare a elevilor și atenției acestora înspre un subiect actual, plin de surprize și elemente de apropiere față de societatea în care aceștia se dezvoltă.


Bibliografie:

Capelle, Marc. Ghidul jurnalistului. București: Editura Carro, 1996.
Coman, Mihai. Manual de jurnalism. Iași: Editura Polirom, 1997.
Pamfil, Alina. Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise. Ediția a IV-a. Pitești: Editura Paralela 45, 2007.
—. Studii de didactica literaturii române. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2006.
Șerbănescu, Andra. Cum se scrie un text? Iași: Editura Polirom, 2001.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu